Am preluat acest articol cu un interviu realizat recent de Aura Stoenescu.
Nina Predescu și comoara din „Casa Amintirilor”
Prietenii noștri de la ziarul Vertical și Televiziunea N Sat Tv din Târgu Jiu au avut priviliegiul de a sta de vorbă cu artista Nina Predescu în casa ei din Negoiești. Prin amabilitatea echipei gorjene, vă prezentăm și noi mai jos interviul.
Negoieștiul de Mehedinți, aflat pe granița dintre Gorj și județul învecinat, este satul natal al îndrăgitei interprete de muzică populară Nina Predescu. Aici revine cu drag aproape săptămânal, deși locuiește cu familia în Vâlcea, pentru că și-a transformat casa părintească într-un adevărat muzeu etnografic, iar curtea și-a umplut-o cu flori și animale și grădina cu legume și fructe de toate felurile. Aici se simte în largul ei, își creează versurile și muzica pentru sutele de piese pe care le cântă, dar ține și ușa deschisă pentru toți cei care doresc să-i viziteze colecția muzeală. Iar cum VERTICAL și N-SAT TV, parteneri tradiționali, au primit invitația de a-i călca pragul, vă prezentăm în continuare un amplu interviu cu marea doamnă a cântecului mehedințean.
Reporter: Tot umblați de la Vâlcea la Negoiești, mă bucur că am reușit să vă vizităm și să stăm de vorbă.
Nina Predescu: Într-adevăr, dar aici la Negoiești mi-e cel mai drag. Aici e casa copilăriei mele, aici m-am născut, aici am adus tot ce am adunat eu, de când eram copil și am numit-o „Casa amintirilor”. Am extins casa părintească, iar în prima încăpere am așezat ulcioare, străchini, linguri de lemn, păsări împăiate, chei vechi, un clopoțel ce a aparținut unei oi din turma pe care o avea muma mea, costume populare... O parte din lucruri au aparținut familiei mele, altele le-am primit, iar pe unele dintre ele le-am achiziționat, de-a lungul anilor. Sunt lucruri din gospodăria unui țăran oltean și, de ce nu, din gospodăria familiei Țăpârdea, că așa se numesc părinții mei. Am colecționat cam din toate domeniile, dar am pus accent pe costumele populare și am ajuns la peste 300.
R: 300 pe care le purtați, sau le țineți în colecția din muzeu?
N.P.: O parte sunt doar pentru colecția muzeală, pentru că timpul s-a așezat peste ele și au devenit imposibil de purtat. Unele le țin spânzurate pe culme, cum se spune la noi, pentru că e materialul depreciat pe alocuri și nu vreau să le recondiționez, pentru că s-ar strica modelul, florile, motivele geometrice și atunci am preferat să le las așa cum le-am primit. Și pot spune că am costume nu numai din Mehedinți, ci și din Gorj, Vâlcea, chiar din Moldova. Am, de asemenea, un costum din Bulgaria, pe care l-am primit cadou de la niște bulgari ce ne-au devenit prieteni de familie după ce au venit la pensiunea unde sunt administrator. Chiar și elemente de costum turcesc am în colecția mea și colecționez cu mare drag tot ce înseamnă costum popular.
R: Aveți, de asemenea, în „Casa Amintirilor”, o frumoasă colecție de păpuși îmbrăcate în costume populare, la fel de originale ca și cele din cloecție. Cum a început povestea colecției de păpuși?
N.P.: Primele două păpuși care au apărut sunt îmbrăcate în elemente din două costume, al meu și al prietenei mele Irina Zoican, pentru că noi avem un album împreună și așa a apărut ideea păpușilor. Sunt o păpușă brunetă și una blondă, așa cum suntem noi două și se numesc Irina și Nina, suntem chiar noi. Irina are un frumos vâlnic, legătură albă, nu are Irina ochi albaștii, ca păpușa, dar noi zicem că e chiar ea. Nina e îmbrăcată cu o vestă lungă, făcută mai în zilele noastre, pentru că, pe timpuri, era scurtă. Noi am lungit-o, pentru că acum iernile sunt mai aspre, cum am lungit și vâlnicele. Noi le-am moștenit de la mame și de la bunici scurte, iar de un an, doi, am început să le scoatem din lăzi și pe acelea în forma originală, iar cei care ne urmăresc au văzut, probabil, că am început să purtăm și vâlnicul așa cum se purta el acum 70-80 de ani. De fapt, prima păpușă a fost făcută de cumnata mea, educatoare la Padeș, Gabriela Țăpârdea, după un costum al meu și are o maramă galbenă pe care o am de la tatăl meu. Noi, la Mehedinți nu purtăm maramă, ci legătură, așa că am îndrăznit să tai din maramă o bucățică, iar pe ea am păstrat-o și pe ea, în colecție. Apoi au apărut Irina și Nina. De asemene, mă ajută niște doamne de la Râmnicu Vâlcea, inclusiv cumnata mea, pentru că aceste păpuși eu nu le fac singură. Eu aduc materialele, iar ele se ocupă să le confecționeze costumele. Mai nou, au început să le dea interpretare, multe dintre ele reprezentând artiști cunoscuți de la noi din țară.
R: În funcție de costumul pe care-l poartă, de zona pe care o reprezintă, nu?
N.P.: De exemplu, am primit o cămașă din Moldova, de la o doamnă și am păstrat o mică mostră, brodată cu mărgele și i-am dat o interpretare că seamănă cu Brândușa Covalciuc. Am pe Cornelia Lupu Rednic, cu zongura- păușa blondă îmbrăcată în costum maramureșan. De asemenea, s-a dat interpretare unei păpuși îmbrăcate în costum bărbătesc de a fi colegul meu Emil Badea, cu care am și două piese pe care le cântăm împreună. Am și pe Sirma Granzulea, din Dobrogea, am o păpușă îmbrăcată în costum bănățean și ne putem gândi la Zorica Savu, sau la Andreea Voica și la multe interprete din Banat, am și o ardeleancă, dar nu i-am dat încă interpretare.
R: Printre obiectele de muzeu, am găsit și un televizor cât se poate de actual, pentru că, după cum înțeleg, dumneavoastră nu aveți aici un muzeu pur și simplu, ci în „Casa Amintirilor” chiar locuiți.
N.P.: Nu numai eu, ci și familia mea. E drept că eu stau cel mai mult aici, dar vin și fetele mele și soțul meu și foarte multe din rudele noastre. Unii dintre ei sunt plecați peste hotare și vin cu mare drag, pentru că sunt, deja, vreo doi ani de când această casă este funcțională. Am extins-o mult, față de vechea construcție, dar am păstrat stilul tradițional, ba chiar am construit și o sobă de zid, chiar dacă muma mea spune că îți trebuie o căruță de lemne ca să o încălzești, pentru că încăperea este foarte mare, dar ține căldura mai mult decât o sobă de teracotă.
R: Acum, după ce am admirat îndeaproape „Casa Amintirilor”, vă propun să trecem la partea profesională. Câte piese ați creat și ați interpretat, că sunt foarte multe?
N.P.: Păi, dacă s-au împlinit 15 ani de activitate, sunt și 15 albume, 10 individuale și cinci albume împreună cu alți colegi de cântec din Mehedinți. În totalitate, sunt peste 200 de piese personale, cărora le-am scris versurile, iar la o parte și melodiile, dar ele nu puteau să fie frumoase fără ajutorul celor cu care am orchestrat, începând cu dirijorii- de acum buni prieteni ai mei- Aurel Blondea, Marcel Parnica, apoi regretatul Ionel Puia, cu care, de altfel, eu am început să reapar pe scenă, cu care am cântat multă vreme la petreceri particulare, din păcate de curând a plecat dintre noi. De asemenea, trebuie să-l amintesc pe regretatul Dorel Manea din Argeș, dar pentru că și dumnealul a activat în Mehedinți câțiva ani, în momentul când am apelat să-mi orchestreze un album a fost foarte încântat, așa că al doilea album pe care l-am imprimat poartă semnătura domnului Dorel Manea. Deci, peste 200 de piese și sper că, măcar o parte din ele, sunt cântate astăzi de tânăra generație, sau sunt savurate de ascultători și telespectatori.
R: Ce planuri de viitor aveți?
N.P.: Ooo, cred că mi-ar mai trebui o viață să duc la îndeplinire tot ce mi-am propus. Sunt multe planuri legată de carieră, pentru că, acolo într-un colțișor al muzeului, am câteva caiete cu piese scrise, deja, peste 500, pe care, din păcate, nu voi apuca să le imprim, pentru că nu mai am timpul necesar, așa că îmi doresc foarte tare să le scriu într-o carte. Am aici, la Baia de Aramă, un ajutor de nădejde, pe domnul profesor Boteanu Cornel, care de ani de zile este alături de mine. Noi am mai editat o monografie despre satul nostru și acolo am strecurat vreo 20 de poezii. Intenționez să facem o carte de versuri și, inclusiv, îmi doresc așa, ca un plan de viitor, câteva picturi cu colțuri din satul meu, pe care să le așez în această carte. Apoi, îmi mai doresc să imprim, am în lucru un nou album, cu o orchestră de-a noastră, oltenească, îmi doresc cât mai multe apariții la posturile de radio și de televiziune, spectacole și tot ceea ce își dorește un interpret de muzică populară legat de carieră.
R: Am o curiozitate, doamna Nina. Sunt aceste ansambluri, cum este Doina Gorjului, Maria Tănase, Maria Lătărețu, Danubius, dacă v-ar solicita să deveniți colaborator, chit că dumneavoastră sunteți o vedetă națională, ați accepta să aduceți un plus de valoare?
N.P.: Aș accepta cu foarte mare drag, pentru că, trebuie să vă mărturisesc, la fel ca alți soliști de muzică populară liber profesioniști și mie ca și unora dintre colegii mei, cu care mai discut când ne întâlnim la evenimente, îmi lipsește scena.
R: Deși sunteți invitată în multe spectacole, mulți primari, multe instituții care organizează spectacole vă invită... Dumneavoastră nu lipsiți de pe scenă.
N.P.: E drept, dar în ultimul timp nu se mai organizează așa multe evenimente ca altă dată. Înțeleg situația ansamblurilor, care au angajații dumnealor și, poate nu mai au timp pentru noi, liberii profesioniști, dar mi-aș dori din tot sufletul să colaborez cu Doina Gorjului, cu Maria Lătărețu, cu Danubius, pentru că îmi sunt cele mai apropiate, dar se întâmplă, în ultimul timp, din ce în ce mai rar. Eu am zis că niciodată nu e prea târziu, eu tot aici sunt, dacă doresc, cu foarte mare drag mi-aș dori să cânt alături de dumnealor.
R: Vreau să vă mai întreb, n-am întâlnit în spectacole, la zilele comunelor, la festivaluri, de exemplu la Alunu la Filofteia Lăcătușu ați fost președintele juriului, la fel la Festivalul Domnica Trop, am auzit vorbe de genul: „Nina Predescu? Nu te-atingi! Nu ne permitem Nina Predescu” Adică dau de înțeles că trebuie să plătească bani grei cei care doresc să vă aibă în spectacol, sau petreceri private.
N.P.: Eu cred că sunt răutăți... Nu sunt greu accesibilă, nu sunt așa de scumpă cum se lansează zvonuri. Eu cred că sunt răutăți din interior, cumva, de la anumiți colegi. Eu sunt om, înainte de a fi artist, știu că sunt foarte multe probleme în ultima vreme, sunt genul de om care țin la prietenii, țin la oamnii care mi-au marcat cariera și viața și cred în continuare că depindem unii de alții, așa că nu sunt un solist atât de scump cum se spune. Iar cine vrea să știe adevărul, mă poate contacta pe Facebook, să afle direct de la mine, nu de la cei care fac afirmații care pot fi neadevărate.
R: Poate oamenii vă văd așa, ca o păpușă de porțelan, aveți o aură când sunteți pe scenă și poate nu au curajul să vorbească cu Nina Predescu.
N.P.: Când sunt pe scenă și în fața camerelor de luat vederi, am senzația că mă transform, efectiv, pentru că mă responsabilizează. Am considerat, totdeauna, că trebuie să ai o ținută specială în fața camerelor de luat vederi sau pe scenă și mi-am și dorit, dintotdeaunam ca publicul, pe care-mi doresc să-l respect, să mă respecte în aceeași măsură. Aceste răutăți apar și pentru că oamenii nu mă cunosc, în realitate. Eu vreau ca, așa cum dumneavoastră ați venit acum în casa mea și m-ați cunoscut, impresia să fie mai bună decât atunci când sunt vizionată la televizor.
R: Pe lângă activitatea profesională și muzeul pe care l-ați înființat, mai aveți o activitate dragă, aceea de a crește animale, printre care niște oi care seamănă cu căprioarele.
N.P.: Da, sunt oi de Camerun. Am primit cadou o pereche de la niște admiratori. Sunt niște oițe foarte interesante, care nu trebuiesc tunse. În toată copilăria mea, părinții mei au avut oi și mi-amintesc ritualul acela când mă punea muma să țin de oaie ca s-o tundă și mi se părea atât de obositor și când am primit aceste oițe am fost surprinsă să aflu că nu au lână, să fie tunse. Le-am acceptat, le-am primit, le am de cinci ani de zile și acum s-au îmnulțit și am șase.
R: Și le mulgeți?
N.P.: Nuuu... nu le mulg. Nu am muls niciodată oi, dar să știți că atunci când eram copil mă punea mama să mulg vacile, așa că știu. Nu mă mai pune acum, nici nu am insistat, pentru că am destule lucruri de făcut, dar dacă, prin absurd, s-ar întâmpla să rămână nemulse cred că m-aș descurca. Am păuni, găște, găini, iar la pensiunea de la Peștișani, unde sunt administrator, avem oi, cai și chiar un ponei. Îmi place viața pe care o duc, iar aici, la Negoieștii copilăriri mele, printre obiectele care mi-au scris pagini din viață, mă simt cea mai împlinită.
A consemnat Aura Stoenescu.
Foto 1 : Nina Predescu- o artistă desăvârșită a melosului popular mehedințean
Foto 2: „Casa Amintirilor”- o impresionantă colecție muzeală etnografică
Foto 3: O colecție de păpuși îmbrăcate în costume populare autentice întregesc colecția
Foto 4: Echipa VERTICAL și N-SAT TV, alături de Nina Predescu și de „muma” sa, după o zi petrecută împreună la „Casa Amintirilor”
Foto 5: Turma de „căprioare” din fundul grădinii s-a dovedit a fi o familie de oi de Camerun, primite în dar de Nina Predescu de la admiratori
Multumim colegilor de la http://www.verticalonline.ro/ si http://www.nortel-sat.ro/!!
Preluare/